Primăria Comunei Chibed

Toate comunităţile săteşti se caracterizează şi prin elemente tradiţionale legate de cultura lor materială şi spirituală, care sunt aproape toate, pe cale de dispariţie, însă ele vor rămâne menţionate în monografiile aşezării, ca mărturie a ceea ce a reprezentat cultura tradiţională din zonă.

Datini

   Venirea pe lume a unui copil era aşteptată cu îngrijorare dar şi cu bucurie. Dacă familia era numeroasă, părinţii erau îngrijoraţi că se vor înmulţi gurile de hrănit şi trupurile de îmbrăcat, iar posibilităţile materiale scădeau, pentru că după naştere femeia nu mai putea lua parte la munca pe câmp aproape şase săptămâni. În familiile unde se aştepta primul născut, îngrijorarea era mare, viitoara mamă era asistată la naştere de o anumită femeie specializată în naşteri sau de o vecină oarecare. Aceasta era răsplătită în produse. Timp de şase săptămâni femeia care a născut era vizitată de rudele apropiate şi de prietene, care veneau cu un cadou numit „pocita”, ce consta dintr-o masă de prânz pentru toată familia.
    Dacă copilul nou-născut era sănătos, atunci era botezat în decurs de un an, iar dacă era bolnav, cât mai repede după naştere. Botezul avea loc de obicei la casa parohială, după care naşii şi rudele apropiate erau invitaţi de părinţi la o masă festivă.

    Nunţile nu erau dependente de anotimp, dar se ţineau în cele mai multe cazuri la sfârşitul toamnei sau iarna, după ce era pregătit vinul şi muncile de pe câmp erau mai puţine. În zilele noastre nunţile sunt organizate independent de anotimp.
    Cu o săptămână înainte de nuntă se făcea chemarea de către doi flăcăi din partea mirelui şi a miresei. La nuntă erau chemaţi rudele şi familiile prietene.
    După cununie mirele şi mireasa împreună cu alaiul defilau dealungul satului cu cântec şi cu voie bună. Bărbaţii din alai dădeau vin privitorilor. Seara avea loc ospăţul şi jocul. Legat de olărit în timpul nunţiilor foloseau „urciorul şmecher”. Acest urcior era umplut cu apă prin orificiul din partea de fund. Interiorul urciorului era în aşa fel făcut încât apa nu mai putea să scurgă înapoi prin orificiul de la fund, numai prin una din orificiile aflate pe cele 3-4 toarte. Cine nu cunoştea şmecheria acestui urcior, de obicei, se vărsa cu apa din interior. Era un mijloc de a se distra bine pe seama mirelui neîndemânatic.
    Este de menţionat că cei invitaţi la ospăţ dădeau ajutor la bucătărie, aducând: făină, ouă, cartofi, păsări. La masa de ospăţ era pregătită turtă, prăjitură, friptură şi vinul cu care se serveau cei din jur.

   Este un obicei care se leagă de un mort din sat. Se ţine într-una sau în două seri la casa unde se află decedatul. La priveghi, care are loc seara după tragerea clopotelor pentru decedat (ora 7-8), participă fără invitaţie atât bărbaţi cât şi femei. Participanţii între ei poartă discuţii legate de decedat şi nu numai, exprimă condoleanţele faţă de familia decedatului, duc coroane mai ales rudele şi vecinii, se organiza desfăşurarea înmormântării, se cânta două, trei cântece religioase, iar cantorul anunţă ziua şi ora începerii înmormântării. Durata priveghiului este de obicei o oră.
    În ziua înmormântării sicriul este dus în biserică unde se ţine slujba religioasă, excepţie se fac în cazul în care decedatul a murit în urma unei sinucideri caz în care decedatul nu este dus în biserică.
    Groapa pentru mort se sapă de către rude, vecini, iar dacă astfel nu se poate rezolva se sapă de către oameni plătiţi.
    După înmormântare se ţine pomana în Căminul Cultural unde participă persoanele invitate care au luat parte la priveghi. Invitarea se face la întoarcerea din cimitir de către persoanele însărcinate. La masa de pomană se serveşte rachiu (palincă), de obicei sarmale, apă minerală, vin şi pâine.
    După servirea mesei o persoană mulţumeşte participanţilor pentru prezenţa la înmormântare. La întoarcerea din cimitir toţi participanţii sunt serviţi cu un pahar de palincă şi o felie de cozonac, de către persoane anume stabilite.

Obiceiuri

   Dintre obiceiurile vechi existente în trecut s-au păstrat foarte puţine până în zilele noastre şi acele care mai există au păstrat puţine din elementele caracteristice. Fiecare obicei a avut un anumit scop pentru care a fost organizat, datele lor au fost fixate la timp.
    Dintre obiceiuri, care s-au păstrat până în zilele noastre putem aminti două, balul familiştilor şi balul strugurilor.
    În trecut balurile erau organizate duminică după slujba religioasă. Participarea fetelor la baluri se făcea pe bază de invitaţie de către doi băieţi aleşi dintre cei mai serioşi. Ei aveau rolul de a cere învoire fetelor din partea părinţilor. Dacă fata era învoită ea dăruia băieţilor o panglică, care era legată pe un băţ purtat de băieţi. Cu cât erau legate mai multe panglici pe băţ cu atât mai uşor erau învoite fetele de către părinţi.
    În ziua balului după slujba religioasă băieţii mergeau în sat şi adunau fetele învoite la bal. Copii au avut acces la bal până seara la ora cinei. Dacă relaţia dintre băiat şi fată era mai apropiată fata invita băiatul la cină, după care s-au întors la bal.
    Pentru desfăşurarea în ordine a balului răspundeau cei doi băieţi care făceau invitarea, iar cei care se îmbătau au fost daţi afară de la bal ne mai având dreptul să se întoarcă.
    Dacă o fată invitată la dans de un băiat a refuzat invitaţia era descântată cu vioară cea ce era o mare ruşine. Cei care s-au reîntors la bal după cină rămâneau până dimineaţa.
    Datorită faptului că la aceste baluri participau şi părinţii tinerilor şi cei în vârstă domina o disciplină mare, căci aceştia aveau un rol educator asupra tinerilor, fiind obligaţi să se poarte civilizaţi.
    După 1867 balurile erau organizate în Casa de Cultură a satului, care înainte a fost rezidenţa armatei austriece. Înainte de 1869 balurile erau organizate în şuri sau la case particulare.
    În zilele de azi aceste baluri şi-au pierdut complet caracteristicile vechi.
    Balul familiştilor, numit şi „balul coşurilor” s-a desfăşurat şi încă se mai desfăşoară şi în zilele noastre, în luna februarie. Balul este anunţat de persoane desemnate prin strigări şi anunţuri, ca participanţii să aibă timp să se pregătească.
    La acest bal participă numai căsătoriţii, fetele, flăcăii şi copii nu au acces. Uneori în cadrul balului se organizau programe artistice ca, cântece populare, recitări de versuri, dansuri populare, glume pe seama participanţilor. Familiile participante veneau cu coşuri pline de mâncare şi băuturi: friptură, cârnaţi, prăjituri, vin şi pălincă. Fiecare familie mânca din mâncarea adusă în coşul lui. La intrarea în sala frumos decorată, având pe margini mese, participanţii primeau câte o inimioară cu un număr sau cu un anumit semn. Se prezenta programul artistic, se dansa, iar în jurul orei 24 se aşezau la mese pentru a se ospăta. Apoi avea loc dansul inimioarelor, după ce fiecare î-şi căuta perechea identificată după semnul sau numărul înscris pe inimioară.
    Dacă balul era bine organizat, petrecerea ţinea până în ziua următoare.

    Aceasta reprezintă un obicei popular specific satului Chibed. Este organizat în fiecare an în luna februarie de către tineri din sat.
    Farşangul reprezintă un teatru popular ai cărei actori sunt tineri din sat echipaţi în costume tradiţionale, şi a cărei acţiune se desfăşoară pe străzile din sat. Tineri din sat se adună de regulă în şcoală unde se echipează în costume tradiţionale. Grupa tinerilor se împarte în două o parte vor forma grupa ’frumoşilor” iar cealaltă grupa „urâţilor.”Grupa ’frumoşilor” este format din mire(bover alb), mireasă,bover roşu cu o fată în costum naţional, călăreţul cu o fată, şi domnişorul cu o fată.
    Boverul alb şi roşu precum şi călăreţul poartă pe cap coroane din flori. Boverii poartă cămăşi albe peste care laibăre din costum naţional, pantaloni albi iar în jurul brâului au legat câte o fustă albă.
    Domnişorul este îmbrăcat în costum negru având faţa acoperită cu o cârpă de culoare albă. Mireasa poartă perucă, peste care o coroană de flori. De grupa” frumoşiilor” mai aparţin doi călăreţi îmbrăcaţi în costume naţionale. De menţionat faptul că rolul fetelor în această grupă este jucat de actori băieţi deghizaţi în fete. Călăreţii nu stau pe cal, au între picioare un cal din lemn legat în jurul brâului. Frumoşii sunt păziţi de mai mulţi tineri îmbrăcaţi în costume tradiţionale având fiecare peste faţă o mască din piele de oaie, iar în mână câte un bici. Fiecare mască este diferită. Din grupa urâţilor fac parte „cerşetorii.” Cerşetorii poartă mască din piele peste faţă, sunt îmbrăcaţi cu haine rupte luate pe dos, au pe spate câte un sac în care adună bunuri ce dau locuitorii satului.
    Tinerii după ce se îmbracă în costume se plimbă prin tot satul având un traseu stabilit iniţial, invită pe locuitorii satului la bal ce va avea loc în sera acea. Cerşetorii adună alimente şi băuturi ce vor fi consumate în noaptea balului. Balul ce urmează după farşang de regulă ţine până a doua zi dimineaţa.

    Balul culesului strugurilor datează cu siguranţă din secolul al XVIII-lea, dar poate fi şi un obicei mai vechi. În ziua culesului viilor, vecinii de vie, cu care trase de boi, pline de butoaie şi coşuri, porneau la strânsul strugurilor.
    Culesul era însoţit de cântece populare. După ce butoiul se umplea cu struguri, se trecea la presatul lor cu ajutorul picioarelor. Femeile duceau mâncare de prânz, paznicul învârtind risca chemând oamenii la masă, aceasta desfăşurându-se cu cântece şi voie bună. Apoi munca se continua până la apusul soarelui, când cu carele pline, culegătorii se îndreptau spre sat. După depunerea butoaielor în pivniţă, băieţii, tinerii şi feciorii călare, iar femeile şi fetele în căruţe, colindau satul invitând oamenii la balul strugurilor.
    Flăcăii şi fetele împodobeau cu struguri şi flori şura sau sala unde urma să se desfăşoare balul. Seara după adunarea satului la bal, în jurul orei 22 intrau în joc aşa numiţii „csőszök”, pândarii, care prin dans redau culesul viilor şi bucuria acestui eveniment.
    Dansatorii purtau o îmbrăcăminte populară caracteristică localităţii.
    Flăcăul care era organizatorul balului, numit regele pândarilor, purta o panglică lată roşie ca şi perechea sa, regina pândarilor, cei doi conducând dansul culesului.
    După acest dans urma jocul, la care participau cu toţii, în timpul căreia avea loc furtul strugurilor cu care era împodobită şura sau sala. Pândarii trebuiau să prindă “hoţii”, cei prinşi fiind duşi la masa judecăţii şi pedepsiţi băneşte sau având obligaţia să facă ceva amuzant spre hazul privitorilor.
    Dansul se relua din nou, iar după miezul nopţii se desfăşura o masă sărbătorească. De obicei balul dura până a doua zi.

   Cu ocazia sărbătorilor de paşte băieţii de vârstă de grădiniţă şi şcolară până la luarea anafurei în prima zi a paştelui, obişnuiesc să ude fetele de vârsta lor şi rudele. Cu această ocazie fiecare băiat rosteşte o scurtă poezie de udat după care cu apa de colonie udă fata. Pentru acest gest primeşte fiecare băiat un ou roşu, decorat, prăjitură şi bani.
    Băieţii care deja au luat anafura şi bărbaţii adulţi merg la udat a doua zi a Paştelui. De obicei băieţii merg la toate fetele pe care le simpatizează, iar băieţii tineri şi căsătoriţi, la familiile prietene şi la rude. Şi ei rostesc o scurtă poezie mai glumeaţă după care trec la udatul fetelor şi femeilor din familie. După acesta sunt serviţi cu băutură, mai ales vin şi prăjituri.
    În noaptea Sânbătei Mari băieţii tineri necăsătoriţi obişnuiesc să „fure” poarta din faţa caselor unde locuieşte o fată necăsătorită şi ascund bine poarta furată în diferitele părţi ale satului, care trebuie să fie căutată şi găsită de tata fetei împreună cu fata. În caz că nu reuşesc s-o găsească sunt obligaţi să negocieze cu băieţii pentru a recupera poarta. În general ei cer ca recompensă o găleată de vin.
    În trecut au fost cazuri în care băieţii care nu prea simpatizau fata împrăştiau în curtea acesteia rumeguş de lemn sau văruiau poarta. Au fost şi cazuri când au demontat carul din gospodărie, l-au dus în podul şurii, unde l-au asamblat. În astfel de cazuri tata fetei ieşind din fire adresa injurii celor care erau făptaşii.
    Băieţii în vârstă de până la 14 ani aşează la poarta fetelor o creangă de brad împodobită cu panglici de diferite culori din hârtie creponată şi ou vopsit din care se scoate gălbenuşul. Pentru acest gest băieţii primesc din partea părinţilor fetelor bani. Astfel la familiile mai bogate porţiile sunt cu adevărat împodobite cu mai multe astfel de crengi.

    Acest obicei nu mai există în zilele noastre în felul în care a existat în trecut, fiindcă a dispărut odată cu dispariţia olăritului.
    În ziua în care o persoană tânără avea ziua onomastică cei apropiaţi, prietenii făceau o glumă. Umpleau cu cenuşă o mare oală rebut primită de la un olar. Cu această oală se strecurau în linişte în faţa ferestrei, seara după ce cei din casă s-au culcat şi trânteau oala sub fereastră, strigau „la mulţi ani” şi fugeau de la faţa locului.

Portul popular din Chibed

 Portul popular în zilele de azi şi-a pierdut rolul iniţial. Astăzi nu mai este un port purtat permanent şi regulat. În prezent este purtat doar de tinerele fete şi băieţi cu ocazia luării anafurei, la balul strugurilor, de sărbători, concursuri, spectacole, defilări sărbătoreşti. Chiar şi copii de grădiniţă şi şcolarii îmbracă portul popular cu ocazia sărbătorilor şcolare şi a spectacolelor.
    Pantalonii şi fustele ţesute, laibărele roşii şi cizmele sunt mărturii ale trecutului. Nu poate fi vorba despre faptul să readucem din nou la modă portul popular, dar cea ce mai există trebuie păstrat, ca o relicvă artistică a poporului nostru, care exprimă personalitatea şi simţul frumosului.
    Portul popular din Chibed este caracteristic zonei Mureşului, dar este îmbogăţit cu multe trăsături particulare şi complectat cu caracteristici locale. Aproape fiecare materie primă a costumaţiei a fost produsă de locuitorii din Chibed. Din lâna de oaie în urma prelucrării se obţinea postavul, din cânepă se obţinea materia pentru pânză. Locuitorii din Chibed î-şi pregăteau singuri costumaţia pentru port, se cumpăra din magazin numai aţa şi bumbacul.
    Costumaţia bărbatului în vârstă era formată din pălărie verde, cămaşă albă adunată bufon la încheietura mâinii, laibăr negru cu nasturi din ţesătură locală în carouri, pantaloni albi din postav, cizmă cu gambă moale.
    Costumaţia de băiat cuprindea: pălărie verde, cămaşă albă, laibăr roşu împodobit cu şnur, cizmă cu gambă dură, pantaloni albi din postav cu tiv negru.
    Costumaţia femeii bătrâne cuprindea: basma colorată sau fără, laibăr negru, bluză albă, fustă neagră, largă cu cută, sorţ negru cu tiv roşu, cizmă cu gambă moale.
    Costumaţia femeii tinere şi a fetei cuprindea: basma colorată, cămaşă albă cu mânecă largă cu dantelă la gât, laibăr roşu, scurt, fustă ţesută, cizmă cu gambă dură sau pantofi.
    În timpul iernii bărbaţii purtau pantalon cu şnur, şapcă din piele de miel, iar femeile basma mare.
    Ţesutul şi torsul sunt obiceiuri străvechi. Şi astăzi este caracteristic ţesutul cu model de creangă de brad şi sâmbure de piersici. Modelele cele mai vechi erau figuri geometrice: fâşii înguste şi late, patrulatere, cruce, stea, etc.